Cauza C‑356/05

Elaine Farrell

împotriva

Alan Whitty și alții

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de High Court (Irlanda)]

„Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto – Directivele 72/166/CEE, 84/5/CEE și 90/232/CEE – Daune provocate pasagerilor unui vehicul – Parte a unui vehicul care nu este amenajată pentru transportul de pasageri pe scaune”

Sumarul hotărârii

1. Apropierea legislațiilor – Asigurarea de răspundere civilă auto – Directiva 90/232

(Directiva 90/232 a Consiliului, art. 1)

2. Apropierea legislațiilor – Asigurarea de răspundere civilă auto – Directivele 72/166, 84/5 și 90/232

(Directivele 72/166, 84/5 și 90/232 ale Consiliului, art. 1)

3. Acte ale instituțiilor – Directive – Efect direct

(art. 249 al treilea paragraf CE, Directiva 90/232 a Consiliului, art. 1)

1. Articolul 1 din A treia directivă 90/232 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto nu acoperă răspunderea pentru vătămările corporale cauzate persoanelor care călătoresc într‑o parte a unui autovehicul care nu a fost nici concepută, nici construită cu scaune pentru pasageri.

Într‑adevăr, având în vedere că, pe de o parte, posibilitatea de a deroga de la obligația de a proteja victimele accidentelor este definită și delimitată de dreptul comunitar și că, pe de altă parte, realizarea obiectivelor reglementării comunitare necesită o abordare uniformă a acoperirii oferite prin asigurare pasagerilor la nivel comunitar, statele membre nu sunt în măsură să introducă limitări suplimentare asigurării obligatorii în ceea ce îi privește pe pasageri.

(a se vedea punctele 29 și 36 și dispozitiv 1)

2. Directivele 72/166, 84/5 și 90/232 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule nu urmăresc să armonizeze regimurile de răspundere civilă ale statelor membre și, în stadiul actual al dreptului comunitar, acestea din urmă rămân libere să determine regimul de răspundere civilă aplicabil accidentelor rezultate din circulația vehiculelor. Cu toate acestea, statele membre sunt obligate să garanteze că răspunderea civilă aplicabilă potrivit dreptului lor național va fi acoperită de o asigurare potrivit dispozițiilor celor trei directive menționate anterior.

În plus, statele membre trebuie să își exercite competențele în acest domeniu cu respectarea dreptului comunitar, și în special a articolului 1 din a treia directivă, și dispozițiile naționale ce reglementează despăgubirea pentru accidentele care rezultă din circulația vehiculelor nu pot priva acest articol de efectul util.

În consecință, o reglementare națională, definită în funcție de criterii generale și abstracte, nu ar putea refuza sau limita în mod disproporționat despăgubirea unui pasager numai în temeiul contribuției acestuia la producerea daunei. În fapt, întinderea unei astfel de despăgubiri poate fi redusă numai în circumstanțe excepționale, pe baza unei aprecieri individuale și cu respectarea dreptului comunitar.

(a se vedea punctele 33-35)

3. Articolul 1 din A treia directivă 90/232 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule îndeplinește toate condițiile necesare pentru a produce efect direct și conferă, în consecință, drepturi pe care particularii le pot invoca în mod direct în fața instanțelor naționale. Cu toate acestea, este de competența instanței naționale să verifice dacă această dispoziție poate fi invocată împotriva unui organism precum Motor Insurers Bureau of Ireland.

Într‑adevăr, o directivă nu poate fi invocată împotriva particularilor, deși poate fi invocată împotriva statului, indiferent care ar fi calitatea în care acesta din urmă acționează, angajator sau autoritate publică. Printre entitățile cărora li se pot opune dispozițiile unei directive de natură a avea efecte directe figurează un organism care, indiferent care este forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.

(a se vedea punctele 40 și 44 și dispozitiv 2)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

19 aprilie 2007(*)

În cauza C‑356/05,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de High Court (Irlanda), prin decizia din 30 iulie 2004, primită de Curte la 23 septembrie 2005, în procedura

Elaine Farrell

împotriva

Alan Whitty,

Minister for the Environment,

Ireland,

Attorney General

și

Motor Insurers Bureau of Ireland (MIBI),

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul P. Jann, președinte de cameră, domnii E. Juhász (raportor), J. N. Cunha Rodrigues, K. Schiemann și E. Levits, judecători,

avocat general: doamna C. Stix-Hackl,

grefier: domnul J. Swedenborg, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 septembrie 2006,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Elaine Farrell, de domnii E. McCullough, SC, C. McCarthy, BL, și C. Murphy, barrister, împuterniciți de domnul M. O’Shea, solicitor,

– pentru Minister for the Environment, Ireland și Attorney General, de domnii E. Fitzsimons, K. McMeel, D. Maloney și D. O’Hagan, în calitate de agenți,

– pentru Motor Insurers Bureau of Ireland (MIBI), de domnul E. Gleeson, SC, împuternicit de doamna P. Boyd, solicitor,

– pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna N. Yerrell, în calitate de agent,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 octombrie 2006,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 1 din A treia directivă 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO L 129, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 240, denumită în continuare „a treia directivă”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Farrell, pe de o parte, și domnul Whitty și Minister for the Environment, Ireland și Attorney General (denumite în continuare „Ireland”), precum și Motor Insurers Bureau of Ireland (MIBI) (denumit în continuare „MIBI”), pe de altă parte.

Cadrul juridic

Reglementarea comunitară

3 Conform articolului 1 din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO L 103, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10), astfel cum a fost modificată de a treia directivă (denumită în continuare „prima directivă”), ,,«vehicul» înseamnă orice vehicul cu motor destinat transportului pe uscat și acționat în mod mecanic, dar care nu se deplasează pe șine, inclusiv orice tip de trailer, indiferent dacă este cuplat sau nu”.

4 Articolul 3 alineatul (1) din prima directivă prevede:

„[…] fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor să fie acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.”

5 Articolul 1 alineatul (4) primul și al treilea paragraf din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104), astfel cum a fost modificată de a treia directivă (denumită în continuare „a doua directivă”), prevede:

„Fiecare stat membru înființează sau autorizează un organism a cărui misiune este de a compensa, cel puțin în limitele obligației de asigurare, pagubele materiale sau corporale provocate de un vehicul neidentificat sau pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la alineatul (1). Această dispoziție nu aduce atingere dreptului statelor membre de a considera compensarea plătită de acest organism ca având un caracter subsidiar sau nu, și nici dreptului de a adopta dispoziții pentru rezolvarea cererilor de despăgubire între organismul respectiv și persoana sau persoanele care poartă răspunderea pentru accident și alți asigurători sau organisme de asigurări sociale care trebuie să despăgubească victima pentru același accident. Cu toate acestea, statele membre nu trebuie să permită organismului să condiționeze plata despăgubirii de aprecierea de către victimă în cazul în care persoana răspunzătoare nu poate sau refuză să plătească.

[…]

Cu toate acestea, statele membre pot exclude de la plata despăgubirii de către acest organism persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, atunci când organismul poate dovedi că acestea știau că vehiculul nu este asigurat.”

6 Potrivit articolului 2 alineatul (1) din a doua directivă:

„Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din [prima directivă], care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:

– persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit,

– persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv,

– persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv,

să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din [prima directivă], fără efect în ceea privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident.

Cu toate acestea, dispoziția sau clauza prevăzută la prima liniuță poate fi invocată împotriva unor persoane care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat.

Statele membre au posibilitatea, pentru accidentele survenite pe teritoriul lor, să nu aplice dispoziția de la primul paragraf, în cazul și în măsura în care victima poate obține despăgubirea prejudiciului său de la un organism de asigurări sociale.”

7 Potrivit considerentelor al doilea-al cincilea ale celei de a treia directive:

„întrucât articolul 3 din [prima directivă] impune ca fiecare stat membru să adopte toate măsurile necesare astfel încât răspunderea civilă pentru pagubele produse de autovehiculele aflate, în mod obișnuit, pe teritoriul lor să fie acoperită printr‑o asigurare, întrucât daunele acoperite de o astfel de asigurare, precum și termenii și condițiile acesteia, ar trebui stabilite prin aceste măsuri,

întrucât [a doua directivă] a redus considerabil diferențele între nivelul și conținutul asigurării obligatorii de răspundere civilă în statele membre, întrucât există încă diferențe semnificative în ceea ce privește acoperirea oferită prin asigurare,

întrucât victimelor accidentelor cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității,

întrucât există îndeosebi diferențe în asigurarea obligatorie pentru pasagerii autovehiculelor în unele state membre, întrucât, pentru a putea proteja această categorie deosebit de vulnerabilă de victime potențiale, astfel de diferențe ar trebui eliminate”.

8 Potrivit articolului 1 din a treia directivă:

„Fără a aduce atingere celui de al doilea paragraf al articolului 2 alineatul (1) din [a doua directivă], asigurarea menționată la articolul 3 alineatul (1) din [prima directivă] acoperă răspunderea pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto, ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul.

În sensul prezentei directive, termenul «vehicul» are semnificația definită la articolul 1 din [prima directivă]”.

9 Conform articolului 6 alineatul (2) din a treia directivă, până la 31 decembrie 1998, Irlanda trebuie să se conformeze articolului 1 din directivă în ceea ce privește pasagerii de pe locul din spate de la motociclete, iar până la 31 decembrie 1995 aceasta trebuie să se conformeze articolului 1 în ceea ce privește celelalte vehicule.

Reglementarea națională

10 Din decizia de trimitere reiese că reglementarea relevantă cuprinde în principal secțiunile 5, 56 și 65 (1) (a) din legea din 1961 privind circulația rutieră (Road Traffic Act 1961), în versiunea în vigoare la momentul faptelor din acțiunea principală (denumit în continuare „1961 Act”), precum și articolul 6 din regulament